Lucruri....

...care imi plac

Tequilla
The Parlotones
M&M
Bvlgari
Blackberry
Avenged Sevenfold
The Fountain
The Fall
Requiem for a Dream
Donnie Darko
Edgar Allan Poe
Heineken
Kinder Delice
Orbit cu gust de pepene
Tool
A Perfect Circle
Banii
Dire Straits
Adam si Eva (Rebreanu)
Chuck Palahniuk
Fight Club
Red Bull
Chitara Fender
Facebook
Merele verzi
YouTube
Pisicile
Al Pacino
Pian
Family Guy
House MD
Silent Hill
Puzzle-urile (peste 1000 de bucati)
Sangria
Reclamele Nokia
Ploaia de vara
Brelocurile
Siropul de tuse
Pogo
Designurile futuriste
Arborele Lumii
Londra
Insomniile
Tequilla + tigara + Chelsea Dagger (The Fratellis)
Ciocolata calda
Geamurile aburite
Noptile pierdute
Placinta cu mere
Lumanarile
Turquoise
Baloane
Lacramioarele
Apa
Matasea
Aerul rece
Muzica data foarte tare
Forma umana de pe covorul meu
Sarutul pe umeri
Simbolismul
Minimalismul
Visatorii
Piata Victoriei + Bd-ul Aviatorilor + Piata Charles de Gaulle + Herastrau
Mirosul de cerneala
Mirosul cartilor vechi

Abandon

Sunetul muzicii imi sopteste in minte. Culori apar in fata mea, culori care ating fiecare por al sufletului meu. Fiecare nota e ca un spin pe pielea mea iar sangele se prelinge de-a lungul taieturilor. E o aroma dulce – amaruie care ma invaluie si ma ridica la cer. Ma strange ca si cum vrea sa devenim aceeasi fiinta. Sau poate un demon blestemat sa ramana vesnic sub acelasi soare.

O atingere usoara a corzii infioara fiecare fiinta din jurul meu. Iar in jurul meu e o prapastie plina cu sunete. Sunete ucigatoare care imi umplu sufletul de dorina de a trai mai mult…mult mai mult. Ecouri inaltatoare care te trantesc violent de cer.

Inima si adrenalina. Fiecare vrea sa muste o bucatica din “eu”. Fiecare vrea sa imi arate o parte a unui iad sau al unui rai care nu exista. Fiecare ma atinge scurt, rece, inselator. Fiecare imi gadila auzul cu sunetul lor dulce. Fiecare ma saruta aspru cu imaginea lor calda. Fiecare ma uneste…

Te iubesc, senzatie de abandon! Ador fiecare atingere a ta, fiecare rasuflare pe gatul meu, fiecare soapta rostita in tacerea colosala. Ma duci pe culmi neexplorate, in inaltimi nebanuite si adancimi uitate.

Arta cuvintelor

Pentru cei care se mai îndoiau că a scrie presupune nu numai imaginaţie ci şi capacitatea de a aşterne pe o hârtie ideile...

"Răzvan PAUL
Manifest împotriva omului-seră

Sînt obsedat de un gînd, mai degrabă de o stare nelămurită cu gust amar: nu cumva, în clipa stranie de la sfîrşitul vieţii, voi fi inundat de amintirea dureroasă a lucrului simplu pe care trebuia să-l fac în timpul vieţii şi nu l-am făcut? Îmi imaginez că lanţul memoriei, rupt în intervalul pămîntesc, se va reface pe lumea cealaltă şi iluminarea subită va fi întunecată de tristeţe: cum de am uitat? Nu-mi închipui să fie ceva mai greu de îndurat decît regretul de a fi pierdut singurul lucru pe care trebuia să-l păstrez. Parcă revăd scena scufundării mele în viaţă: mi-am strîns toate forţele minţii, mi-am încleştat fiinţa ca pe o dantură de fier spunîndu-mi: să nu uit! să nu uit! Şi totuşi, în momentul doi după scufundare, lucrul misterios mi-a alunecat printre degete, ochii mi s-au umplut de apa albastră a vieţii, am devenit un peşte-sabie în căutarea războiului.

Este doar o stare nelămurită cu gust amar, o fantasmă din registrul naivităţilor. Dar mult mai reală pe ecranul meu interior decît tonele de ştiri, impresii, idei, teorii, pe care le desfac şi le asamblez la loc în redacţia cotidianului la care lucrez. Aici timpul este introdus în fiecare dimineaţă într-o maşină de tocat, din care iese franjuri la sfîrşitul zilei. Este o viaţă palpitantă, cu accente euforice, în care nu ai timp de regrete, spaime, întrebări. Se trăieşte periculos, pe marginea deadline-urilor, cu sentimentul că taifunul crizei economice globale trece exact prin laptopul tău. A nu se înţelege că sînt victima inocentă a unui bombardament ostil. Nu, ştirile nu vin singure peste mine, le caut, le întîmpin cu braţele deschise, le sortez, le analizez: cum stăm cu deficitul bugetar, la cît au ajuns cheltuielile statului cu personalul, ce a mai spus ministrul x despre declaraţiile lui y. Sînt plin de vervă în mijlocul evenimentelor, nu mă gîndesc la sens şi non-sens, la ce-i al meu şi ce-i străin. Şlefuiesc cu migală bulgări de timp pe care alţii, la rîndul lor, îi rostogolesc mai departe. Spectacolul general se derulează tot mai rapid, doar că nu-l mai priveşte nimeni. O singură dumnezeiască zi, care ar putea fi ultima de fiecare dată, îmi este fragmentată în mii de subiecte foarte diferite unele de altele, toate la egală distanţă de mine. Sînt centrul colorat al unui balon de săpun.

Dar mă trezesc din doi în doi ani, poate chiar mai des pe măsură ce îmbătrînesc, cu un presentiment acut al regretului. Cu gustul de zaţ al timpului irosit. Mă răscoleşte atunci (acum) tristeţea unei ne-înţelegeri fundamentale. Cum de-am putut să trăiesc pînă azi cu certitudinea că susul e jos, că viaţa este toată a mea, că am timp pentru orice? Mă revolt împotriva mea că nu am curajul să ies din tic-tacul drăcesc, inventat de tribul occidental care a perfecţionat arta uciderii timpului. Am senzaţia că am devenit cu toţii oameni-seră, în care interiorul se coace contra-timp, în mare viteză, dictat de o comandă anonimă. Sîntem deştepţi înainte de vreme, ne maturizăm în toate direcţiile, avem idei bine formate despre orice. Producem din ce în ce mai multe lucruri în termene tot mai strînse. Sîntem fructele mari şi arătoase, dar fără gust, din agricultura modernă, în care natura este somată să producă cu un sezon mai devreme. Nu ne mai dăm seama că am ajuns să trăim cu pedala pe acceleraţie chiar şi cînd nu facem nimic.

Îmi spun atunci (acum), în clipa fantasmatică şi amară: opreşte-te, respiră, demisionează din acest joc absurd. Nu vei putea niciodată recupa amintirea lucrului pierdut, dacă nu faci un pas lateral de pe autostrada nimicului şi nu alegi o potecă lăturalnică, umbroasă, liniştită. Caută „calea lentă“, departe de seră, indiferent de costuri! Să nu fiu înţeles greşit: calea lentă nu înseamnă lene, linişte, inactivitate. Nici mînăstirism. Ci reglarea mersului la ritmul respiraţiei proprii. Înseamnă să asculţi mai atent lucrurile din jur şi oamenii apropiaţi, să dai mai încet sonorul la zgomotul de fond al televiziunii globale. Să nu mai accepţi creşterea contra-naturii, la o turaţie impusă de alţii, victime şi ei într-un spectacol halucinant pe care nu-l controlează nimeni. Indiferent că trăieşti lento sau allegro, după cum îţi dictează ritmul propriu, este vorba de un singur lucru: să-ţi acorzi răbdarea de a cîntări clipele, zilele, anii, dealurile şi munţii pe care îi parcurgi. La fel cum gunoierul dintr-o povestire de Paustovski cerne praful atelierelor de bijuterie pentru a putea dărui, după zece ani, un minunat trandafir de aur persoanei dragi. Dar cum poţi să culegi praful aurit al clipelor cînd te învîrţi în tiribomba vieţii contemporane? Este o chestiune de mare curaj să dejoci fastul şi tehnologia imaginate perfect pentru a nu ne mai gîndi la noi înşine.

Sîntem în situaţia acelui rege hindus dintr-o povestire dragă lui Heinrich Zimmer căruia un cerşetor îi aduce zi de zi un dar ciudat, vreme de mai mulţi ani. Un măr obişnuit pe care regele nu-l ia în seamă, ci îl aruncă într-o cameră întunecată, ca să descopere abia la final că primise un munte de diamante fără preţ, ascunse în interiorul fructelor acum putrezite. „Nu stă oare şi viaţa însăşi în faţa noastră ca un cerşetor în haine de rînd, neanunţată şi neprezentată, neexigentă şi neostentativă, vizitîndu-ne cu darurile ei zi de zi?“ „Şi oare nu omitem şi noi să-i deschidem darurile obişnuite, fructele obişnuite, din pomul ei obişnuit?“ – se întreabă Zimmer."

Libertate frateeeeee!

Zilele astea m-am simţit ca atunci când aveam 16 ani.
De când nu mai lucrez simt că trăiesc. De fapt de când nu mai depind de un şef care să mă...frece la cap, că de lucrat se pare că lucrez...
Am chef să zac, alung orice grijă din mintea mea, fac orice altceva în afară de ce trebuie făcut, mă culc târziu şi mă trezesc şi mai târziu şi am un chef nebun să mă îndrăgostesc şi să merg la mare.

Ce frumos! :)

Replici de agatat femei!

Sau mai degrabă puştoaice. Dar cred că nici pe ele ţinând cont că, în ziua de azi la 13 ani ştiu cam orice.

Se făcea că eram în El Grande Comandante şi mă bucuram de starea de uitare pe care mi-a indus-o acea minunată tequila combinată cu sare şi multă lămâie. Apoi, urechile mele care urlau din cauza muzicii şi a ritmului, au auzit o conversaţie interesantă. (se pare că aud foarte bine atunci când beau).
O amică de-a mea a avut plăcerea de a fi agătată de un mic amator. Conversaţia a fost ceva de genul:

"El: Buna! Pot să îţi adresez câteva întrebări?
Ea: Spune!
El: Ce faci?
Ea: Poftim?
El: Ce faci?
Ea: Pai...nu se vede? Dansez!
El: A!
(pauză)
El: Pot să îţi mai adresez câteva întrebări?
Ea: Daca ţii neapărat...
El: Ce faci?"
Aici s-a întrerupt firul. Fata nu a mai suportat şi l-a invitat să plece.
Pe el şi pe încă unul care s-a chinuit vreo 15 minute să ghicească în ce liceu a fost.

Dragii mei aspiranţi la o femeie. Băgaţi-vă minţile-n cap şi maturizaţi-vă. Nu aşa se agaţă o femeie. Nu o să vă dau eu sfaturi cum să o faceţi dar cu siguranţă nu aşa.
În cel mai rău caz căutaţi pe google. Cu siguranţă veţi găsi o groază de informaţii. (Există şi un manual care pe mine m-a amuzat cumplit http://juan.ro/manualul-seductie/?gclid=CLGD2uS1vJwCFcyT3wodYGpenA )

Succes!

Go west, young man!

"When you get those rare moments of clarity, those flashes when the universe makes sense, you try desperately to hold on to them. They are the life boats for the darker times, when the vastness of it all, the incomprehensible nature of life is completely illusive. So the question becomes, or should have been all a long... What would you do if you knew you only had one day, or one week, or one month to live. What life boat would you grab on to? What secret would you tell? What band would you see? What person would you declare your love to? What wish would you fulfill? What exotic locale would you fly to for coffee? What book would you write?"

Eu stiu ce as face...

Alergati, copii, alergati!

Sau faceţi orice fel de mişcare! Nu mai vegetaţi! Nu mai faceţi burţi! Respectaţi-vă!
Lăsaţi în cameră telecomanda, fotoliul, calculatorul sau laptopul şi mergeţi prin parc sau cutreieraţi oraşul!
Ador să alerg! Când nu alerg sunt ca un copil căruia i se ia o jucărie. Uneori dau muzica foarte tare şi alerg ca un om nebun. Şi când simt că mă prăbuşesc alerg şi mai tare. Scap de toate grijile şi gândurile negative care mă urmăresc.
Cred că nimic nu mă face să mă simt mai bine. Ah! Mai e ceva :P

Home, sweet home!

Ne credem oameni deştepţi pentru că, se pare, avem şcoli mai bune decât alte ţări. Ne credem importanţi pentru că se zice că am avea o cultură bogată şi tradiţii. Se pare că avem monumente şi relief cât multe alte ţări la un loc.
Pffff! Suntem nişte nimicuri!
Avem câţiva olimpici care sunt trataţi cu spatele. Nici măcar o cameră locuibilă, într-un cămin nu pot primi. Scolile sunt jalnice, cu cărţi şi alte materiale didactice de când era bunica o copilă iar noi învăţăm după sistemul vechi, în care un profesor dicta din carte iar elevii, silitori, îşi rupeau degetele scriind. La examene copiem pentru că ori nu suntem în stare să reproducem cu cuvintele noastre ceva ce ni s-a predat ori profesorul este suficient de încuiat încât să vrea să îi scrii în lucrare şi greşelile făcute în manualul pe care, obligatoriu, l-ai cumpărat.
Apoi ne angajăm. Dacă te numeri printre olimpici, ai şansa să devii cel mai bun în domeniul respectiv şi să te respecte toţi pentru că depind de tine (când zic "respect", evident nu mă refer la acel respect de care ne zic mama şi tata. Mă refer la linguşeli şi pup-în-curism). Dacă te numeri printre cei cu tupeu şi cu ceva înclinaţii spre succes atunci tot respectul! Clar va fi greu, dar minunat. Dar dacă te numeri printre cei cu o cantitate prea mare de bun simţ sau cu o cantitate prea mică de încredere în sine, atunci vei fi mâncat. Căci, la urma urmei, cel mai puternic va supravieţui.
Unii muncesc toată viaţa şi strâng bani cu gândul ca, la un moment dat, se vor plimba şi ei prin ţara lor minunată. Şi ajung să nu vadă nimic. Dacă se duc cu maşina personală, nu prea pot vedea mare lucru deoarece, pe lângă faptul că trebuie să fie atenţi la drumul plin de şoferi idioţi, trebuie să mai fie atenţi şi la gropile mari cât craterele de vulcan (exagerare intenţionată). Dacă se duc cu trenul, cresc şansele să fie nevoiţi să îşi ia sicriele cu ei pentru că, dacă e vară se dilată şinele, daca e iarna, se contractă. Dacă plouă se inundă, dacă e secetă se încing toate. Si dacă nu e nici una de mai sus, cu siguranţă e cineva din compartiment care are fobie de orice formă a apei.
Apoi, presupunând că ai ajuns întreg la destinaţie, vei observa că nu prea e o destinaţie. Ori eşti frânt după drumul înterminabil, ori e închis pentru că restaurează (de vreo 2 ani), ori e deschis dar nu poţi vedea tot, ori e foarte scump, ori îţi fură careva geanta, ori nu mai aparţine statului român şi nah...te conformezi.
Şi uite aşa olimpicii se duc în alte ţări să "studieze" şi rămân acolo, cei care vor o carieră se duc în alte ţări să muncească şi rămân acolo, cei care vor să călătorească se duc şi vizitează două ţări cu banii pe care i-ar da vizitând jumătate din ţara asta.
M-am săturat de cei care se plâng. M-am săturat şi de mine pentru că mă plâng. Părerea mea e că suntem pierduţi. Ne-au luat-o înainte ţări muuuult inferioare nouă. Pentru că, pur şi simplu, ne încăpăţânăm să evoluăm prin căi scurte şi nesigure decât să evoluăm pe calea cea mai lungă, adică cea corectă.
M-am hotărât! Demisionez! Si plec!

Ce-şi doreşte o anumită femeie.

Thrystan wrote:

"Vrea o persoană care să se muleze pe ea ca folia protectoare de pe ecranul IPhone-ului meu. Să fie protejată de o chestie transparentă, care nu o schimbă. O lasă la fel dar o apără, îi dă încredere."

Iar IPhone - ul lui este preţios.

Realitate

Noi, oamenii, suntem nişte animale proaste. De ce? Pentru că simţim. Putem să fim genii, putem să inventăm orice, putem să trăim cum dorim dar, imediat cum apar sentimentele, suntem terminaţi. Ne punem ochelarii de cal şi aia e. Nu mai vedem, nu mai gândim, nu mai ştim nimic. Devenim nişte legume pana când, într-o zi, ne trezim şi redevenim ceea ce am fost întotdeauna: femei şi bărbaţi.
Pentru că, mai devreme sau mai târziu, toţi suntem o apă şi-un pământ.

Banii şi oamenii care înoată în ei.

Îmi place luxul. Îmi place să merg la restaurant, îmi place să călătoresc, etc etc etc. Dar vreau să cred că nu dau în snobism.
Sunt 3 categorii de oameni pe lumea asta:

1. Cei care nu au cu ce ieşi până la colţul blocului dar îşi cumpără tot felul de obiecte inutile şi mai dau şi o căruţă de bani pe ele. Ei sunt la modă însă nu au nici cea mai mică idee cum să se poarte în societate, nu au un cod al bunelor maniere de care să ţină cont. Ştiu doar că atâta timp cât e ieftin/gratis şi mult, trebuie să profite.

2. Cei care s-au îmbogăţit pe diferite căi (furat, moşteniri sau poate chiar au muncit)iar acum au uitat de unde au plecat. Celor care chiar au muncit, felicitări pentru munca cinstită. Dar nu avem nevoie de superioritate, aroganţă şi prostie.

3. Sunt preferaţii mei. Sunt cei deştepţi. Sunt cei care au diplome sau nu dar au şcoala vieţii. Sunt oamenii de la care ai mereu ceva de învăţat. Au bani, mai mulţi sau mai puţini, se vede asta, dar au stil. Îi respect pentru că deşi cei mai mulţi dintre ei i-ar putea decima pe cei din jurul lor, experienţa i-a învăţat că cele mai multe conflicte se pot rezolva şi prin metode mai simple.

Ceva foaaaarte tare! Muhahahaaaaa

Ce ma obsedeaza de...10 min incoace

Multumiri lui Thrystan. :D



si

Am o teorie!

Despre reclamele din ziua de azi.
Vad ca au aparut tot felul de ciudatenii: de la capete taiate la...ma rog...ciudatenii.
Nu o sa trec prin teoria marketingului, mai ales ca nu trebuie sa fii un invatat ca sa stii ca o companie isi alege mesajele in functie de publicul tinta.
Acum, daca ar fi sa analizam reclamele aparute, nu am putea intelege ca suntem un popor care sta, mananca pufuleti pana ii cade capul, iubeste cuplul Banica, asteapta sa ii pice din cer un bancher balerin, se duce la intalniri cu bidonul de balsam Lenor in geanta, etc?
Cei care fac reclamele nu gresesc cu nimic. Au facut o data, poporul s-a amuzat, au crescut vanzarile. Si au facut inca o reclama pentru mediocrii. Si inca una. Si inca una. Si tot asa.
Este ca in jungla. Supravietuieste cel mai tare, chiar daca asta inseamna sa iti calci pe suflet si sa incepi sa faci produse si pentru cocalarul de la marginea satului. Cocalar care oricum s-ar putea sa aiba mai multi bani decat tine.
Nu zic ca este o regula generala. Nu o sa vedem Apple facand o reclama cu un zidar care, in pauza, asculta muzica la IPod si nici o reclama la Bentley in care sa apara un taran (desi in realitate aceste aparitii nu mai sunt de mult o noutate) dar cu siguranta reclamele din prezent spun foarte multe despre (r)romani. (Apropo. Am citit pe undeva ca 9 din 10 nou-nascuti sunt de etnie rroma. O fi adevarat?)

Public Enemies sau ce a mai invatat Johnny Depp sa faca.

Potrivit noului rol pe care il joaca, Johnny Depp:

1. Poate sa jefuiasca banci...fara nicio grija. El nu va fi prins, nu va muri.
2. Poate sa intre intr-un restaurant, sa manance linistit, fara sa atraga atentia. Asta in timp ce femeile din jurul lui se uita la rochia "de 3 dolari" a celei pe care o...cucereste.
3. Poate sa cucereasca o femeie pur si simplu pentru ca...poate.
4. ATENTIE! Stie sa PLANGA!
5. Poate sa scape fara nicio zgarietura desi trag 10 oameni in el.
6. Poate sa fie omorat de o singura persoana cand iese de la film
7. Poate sa intre in cladirea politiei, sa intre in lift, sa urce pana la etajul n, sa intre in biroul "echipei dilinger", sa se plimbe, sa vb cu politistii si apoi sa plece. TOATE ASTEA FARA A FI RECUNOSCUT!
8. Poate sa vorbeasca dupa ce tocmai ii iesise un glont prin fata.

Din punctul meu de vedere, acest film primeste:
+ pentru calitatea imaginii.
+ pentru felul in care au filmat, pentru cadrele geniale. E filmul care te face sa te ascunzi ca sa nu te descopere sau ca sa nu te impuste.

- pentru ca unele momente sunt exagerat de penibile
- pentru ca e un film despre anii '30 care pare a fi facut de oameni care au cunostintele celor din anii '30.
- pentru ca se termina sec

concluzie?
A fost frumos, da' nu prea.
--

Am si eu o curiozitate

De ce se masturbeaza barbatii in public?
De unde nevoia asta de a urca intr-o masina, de a se aseza pe un scaun (sau nu) si de a incepe frecatul? Dar de ce nu se fute cu una din satul din care vine sau cu una de pe strada. Sau cu astea face dragoste?
Mda... Ar trebui sa le-o taie, sa o prajeasca (sau, si mai bine, sa o infinga pe un bat ca pe o frigaruie) si sa le-o dea sa o manance.
Putin respect. Macar pentru voi daca de noi vi se rupe. Asta presupunand ca stiti care e semnificatia acestui cuvant.

(Astept cu nerabdare ziua in care voi vedea o femeie masturbandu-se linistita pe o banca din Herastrau.:D )

Prima oara

Deci! Am blooog! Cel puţin teoretic.

Am inceput cu "deci" pentru cei care, poate, ma vor atentiona din "turnul de veghe al limbii romane". Stiu ca o fraza nu incepe cu "deci". Stiu ca precede o concluzie. Asa cum stim cu totii ca nu e tocmai plăcut să folosim în permanenţă "ăăăăăăă". Şi totuşi folosim...

Nu am reguli...deocamdata!