degetele troznite
parul ud
Degetele lungi
Picioarele goale pe gresie
Paraurile
Ochelarii de soare
Mirosul rosiilor
Zapada
Nisipul care se lipeste de piele
Aparate foto cu film
Filmele foto developate
Locul cald din pat
Picioarele reci
Razele soarelui
Inghetata
Diapozitivele
Pungile de cadouri
Puii galbeni abia iesiti din ou
Puii de pisica
Puful de pe piersici
Gutuile
Branza cu mucegai
Fierul forjat
Zgomotul armei
Zgomotul tocurilor
Chitara electrica
Coarda "mi" (cea groasa)
Partiturile
Pensulele
Mario
Rochiile negre
Manusile lungi
Transfagarasanul
Praful din biblioteca
Scaunele cu spatar
Cartile de muzica
Zgomotul facut de discurile vinil
Zgomotul facut de bulele de plastic
Vata de zahar pe bat
Gmail
Bunica
Mamaliga cu Branza si smantana
Cozonacul
Lemnele care trosnesc in soba
Cartile cu coperti rosii
Ceata
Lemnul ud
Imbratisarea de dimineata
Red Bull
Piatra cubica
Machetele
Dansul
Gheata
Patinoarul
Patinele
Lama patinelor
Leganatul trenului
Podurile
Zambetele
Urmele lasate de dinti
Surprizele...placute
Ironia
Jocurile video
Sotronul
Sucul de rosii
Absolut Raspberry
Absolut Pears
Bacardi
miercuri, 20 ianuarie 2010
joi, 17 decembrie 2009
Lucruri....
...care imi plac
Tequilla
The Parlotones
M&M
Bvlgari
Blackberry
Avenged Sevenfold
The Fountain
The Fall
Requiem for a Dream
Donnie Darko
Edgar Allan Poe
Heineken
Kinder Delice
Orbit cu gust de pepene
Tool
A Perfect Circle
Banii
Dire Straits
Adam si Eva (Rebreanu)
Chuck Palahniuk
Fight Club
Red Bull
Chitara Fender
Facebook
Merele verzi
YouTube
Pisicile
Al Pacino
Pian
Family Guy
House MD
Silent Hill
Puzzle-urile (peste 1000 de bucati)
Sangria
Reclamele Nokia
Ploaia de vara
Brelocurile
Siropul de tuse
Pogo
Designurile futuriste
Arborele Lumii
Londra
Insomniile
Tequilla + tigara + Chelsea Dagger (The Fratellis)
Ciocolata calda
Geamurile aburite
Noptile pierdute
Placinta cu mere
Lumanarile
Turquoise
Baloane
Lacramioarele
Apa
Matasea
Aerul rece
Muzica data foarte tare
Forma umana de pe covorul meu
Sarutul pe umeri
Simbolismul
Minimalismul
Visatorii
Piata Victoriei + Bd-ul Aviatorilor + Piata Charles de Gaulle + Herastrau
Mirosul de cerneala
Mirosul cartilor vechi
Tequilla
The Parlotones
M&M
Bvlgari
Blackberry
Avenged Sevenfold
The Fountain
The Fall
Requiem for a Dream
Donnie Darko
Edgar Allan Poe
Heineken
Kinder Delice
Orbit cu gust de pepene
Tool
A Perfect Circle
Banii
Dire Straits
Adam si Eva (Rebreanu)
Chuck Palahniuk
Fight Club
Red Bull
Chitara Fender
Merele verzi
YouTube
Pisicile
Al Pacino
Pian
Family Guy
House MD
Silent Hill
Puzzle-urile (peste 1000 de bucati)
Sangria
Reclamele Nokia
Ploaia de vara
Brelocurile
Siropul de tuse
Pogo
Designurile futuriste
Arborele Lumii
Londra
Insomniile
Tequilla + tigara + Chelsea Dagger (The Fratellis)
Ciocolata calda
Geamurile aburite
Noptile pierdute
Placinta cu mere
Lumanarile
Turquoise
Baloane
Lacramioarele
Apa
Matasea
Aerul rece
Muzica data foarte tare
Forma umana de pe covorul meu
Sarutul pe umeri
Simbolismul
Minimalismul
Visatorii
Piata Victoriei + Bd-ul Aviatorilor + Piata Charles de Gaulle + Herastrau
Mirosul de cerneala
Mirosul cartilor vechi
sâmbătă, 19 septembrie 2009
Abandon
Sunetul muzicii imi sopteste in minte. Culori apar in fata mea, culori care ating fiecare por al sufletului meu. Fiecare nota e ca un spin pe pielea mea iar sangele se prelinge de-a lungul taieturilor. E o aroma dulce – amaruie care ma invaluie si ma ridica la cer. Ma strange ca si cum vrea sa devenim aceeasi fiinta. Sau poate un demon blestemat sa ramana vesnic sub acelasi soare.
O atingere usoara a corzii infioara fiecare fiinta din jurul meu. Iar in jurul meu e o prapastie plina cu sunete. Sunete ucigatoare care imi umplu sufletul de dorina de a trai mai mult…mult mai mult. Ecouri inaltatoare care te trantesc violent de cer.
Inima si adrenalina. Fiecare vrea sa muste o bucatica din “eu”. Fiecare vrea sa imi arate o parte a unui iad sau al unui rai care nu exista. Fiecare ma atinge scurt, rece, inselator. Fiecare imi gadila auzul cu sunetul lor dulce. Fiecare ma saruta aspru cu imaginea lor calda. Fiecare ma uneste…
Te iubesc, senzatie de abandon! Ador fiecare atingere a ta, fiecare rasuflare pe gatul meu, fiecare soapta rostita in tacerea colosala. Ma duci pe culmi neexplorate, in inaltimi nebanuite si adancimi uitate.
O atingere usoara a corzii infioara fiecare fiinta din jurul meu. Iar in jurul meu e o prapastie plina cu sunete. Sunete ucigatoare care imi umplu sufletul de dorina de a trai mai mult…mult mai mult. Ecouri inaltatoare care te trantesc violent de cer.
Inima si adrenalina. Fiecare vrea sa muste o bucatica din “eu”. Fiecare vrea sa imi arate o parte a unui iad sau al unui rai care nu exista. Fiecare ma atinge scurt, rece, inselator. Fiecare imi gadila auzul cu sunetul lor dulce. Fiecare ma saruta aspru cu imaginea lor calda. Fiecare ma uneste…
Te iubesc, senzatie de abandon! Ador fiecare atingere a ta, fiecare rasuflare pe gatul meu, fiecare soapta rostita in tacerea colosala. Ma duci pe culmi neexplorate, in inaltimi nebanuite si adancimi uitate.
joi, 3 septembrie 2009
Arta cuvintelor
Pentru cei care se mai îndoiau că a scrie presupune nu numai imaginaţie ci şi capacitatea de a aşterne pe o hârtie ideile...
"Răzvan PAUL
Manifest împotriva omului-seră
Sînt obsedat de un gînd, mai degrabă de o stare nelămurită cu gust amar: nu cumva, în clipa stranie de la sfîrşitul vieţii, voi fi inundat de amintirea dureroasă a lucrului simplu pe care trebuia să-l fac în timpul vieţii şi nu l-am făcut? Îmi imaginez că lanţul memoriei, rupt în intervalul pămîntesc, se va reface pe lumea cealaltă şi iluminarea subită va fi întunecată de tristeţe: cum de am uitat? Nu-mi închipui să fie ceva mai greu de îndurat decît regretul de a fi pierdut singurul lucru pe care trebuia să-l păstrez. Parcă revăd scena scufundării mele în viaţă: mi-am strîns toate forţele minţii, mi-am încleştat fiinţa ca pe o dantură de fier spunîndu-mi: să nu uit! să nu uit! Şi totuşi, în momentul doi după scufundare, lucrul misterios mi-a alunecat printre degete, ochii mi s-au umplut de apa albastră a vieţii, am devenit un peşte-sabie în căutarea războiului.
Este doar o stare nelămurită cu gust amar, o fantasmă din registrul naivităţilor. Dar mult mai reală pe ecranul meu interior decît tonele de ştiri, impresii, idei, teorii, pe care le desfac şi le asamblez la loc în redacţia cotidianului la care lucrez. Aici timpul este introdus în fiecare dimineaţă într-o maşină de tocat, din care iese franjuri la sfîrşitul zilei. Este o viaţă palpitantă, cu accente euforice, în care nu ai timp de regrete, spaime, întrebări. Se trăieşte periculos, pe marginea deadline-urilor, cu sentimentul că taifunul crizei economice globale trece exact prin laptopul tău. A nu se înţelege că sînt victima inocentă a unui bombardament ostil. Nu, ştirile nu vin singure peste mine, le caut, le întîmpin cu braţele deschise, le sortez, le analizez: cum stăm cu deficitul bugetar, la cît au ajuns cheltuielile statului cu personalul, ce a mai spus ministrul x despre declaraţiile lui y. Sînt plin de vervă în mijlocul evenimentelor, nu mă gîndesc la sens şi non-sens, la ce-i al meu şi ce-i străin. Şlefuiesc cu migală bulgări de timp pe care alţii, la rîndul lor, îi rostogolesc mai departe. Spectacolul general se derulează tot mai rapid, doar că nu-l mai priveşte nimeni. O singură dumnezeiască zi, care ar putea fi ultima de fiecare dată, îmi este fragmentată în mii de subiecte foarte diferite unele de altele, toate la egală distanţă de mine. Sînt centrul colorat al unui balon de săpun.
Dar mă trezesc din doi în doi ani, poate chiar mai des pe măsură ce îmbătrînesc, cu un presentiment acut al regretului. Cu gustul de zaţ al timpului irosit. Mă răscoleşte atunci (acum) tristeţea unei ne-înţelegeri fundamentale. Cum de-am putut să trăiesc pînă azi cu certitudinea că susul e jos, că viaţa este toată a mea, că am timp pentru orice? Mă revolt împotriva mea că nu am curajul să ies din tic-tacul drăcesc, inventat de tribul occidental care a perfecţionat arta uciderii timpului. Am senzaţia că am devenit cu toţii oameni-seră, în care interiorul se coace contra-timp, în mare viteză, dictat de o comandă anonimă. Sîntem deştepţi înainte de vreme, ne maturizăm în toate direcţiile, avem idei bine formate despre orice. Producem din ce în ce mai multe lucruri în termene tot mai strînse. Sîntem fructele mari şi arătoase, dar fără gust, din agricultura modernă, în care natura este somată să producă cu un sezon mai devreme. Nu ne mai dăm seama că am ajuns să trăim cu pedala pe acceleraţie chiar şi cînd nu facem nimic.
Îmi spun atunci (acum), în clipa fantasmatică şi amară: opreşte-te, respiră, demisionează din acest joc absurd. Nu vei putea niciodată recupa amintirea lucrului pierdut, dacă nu faci un pas lateral de pe autostrada nimicului şi nu alegi o potecă lăturalnică, umbroasă, liniştită. Caută „calea lentă“, departe de seră, indiferent de costuri! Să nu fiu înţeles greşit: calea lentă nu înseamnă lene, linişte, inactivitate. Nici mînăstirism. Ci reglarea mersului la ritmul respiraţiei proprii. Înseamnă să asculţi mai atent lucrurile din jur şi oamenii apropiaţi, să dai mai încet sonorul la zgomotul de fond al televiziunii globale. Să nu mai accepţi creşterea contra-naturii, la o turaţie impusă de alţii, victime şi ei într-un spectacol halucinant pe care nu-l controlează nimeni. Indiferent că trăieşti lento sau allegro, după cum îţi dictează ritmul propriu, este vorba de un singur lucru: să-ţi acorzi răbdarea de a cîntări clipele, zilele, anii, dealurile şi munţii pe care îi parcurgi. La fel cum gunoierul dintr-o povestire de Paustovski cerne praful atelierelor de bijuterie pentru a putea dărui, după zece ani, un minunat trandafir de aur persoanei dragi. Dar cum poţi să culegi praful aurit al clipelor cînd te învîrţi în tiribomba vieţii contemporane? Este o chestiune de mare curaj să dejoci fastul şi tehnologia imaginate perfect pentru a nu ne mai gîndi la noi înşine.
Sîntem în situaţia acelui rege hindus dintr-o povestire dragă lui Heinrich Zimmer căruia un cerşetor îi aduce zi de zi un dar ciudat, vreme de mai mulţi ani. Un măr obişnuit pe care regele nu-l ia în seamă, ci îl aruncă într-o cameră întunecată, ca să descopere abia la final că primise un munte de diamante fără preţ, ascunse în interiorul fructelor acum putrezite. „Nu stă oare şi viaţa însăşi în faţa noastră ca un cerşetor în haine de rînd, neanunţată şi neprezentată, neexigentă şi neostentativă, vizitîndu-ne cu darurile ei zi de zi?“ „Şi oare nu omitem şi noi să-i deschidem darurile obişnuite, fructele obişnuite, din pomul ei obişnuit?“ – se întreabă Zimmer."
"Răzvan PAUL
Manifest împotriva omului-seră
Sînt obsedat de un gînd, mai degrabă de o stare nelămurită cu gust amar: nu cumva, în clipa stranie de la sfîrşitul vieţii, voi fi inundat de amintirea dureroasă a lucrului simplu pe care trebuia să-l fac în timpul vieţii şi nu l-am făcut? Îmi imaginez că lanţul memoriei, rupt în intervalul pămîntesc, se va reface pe lumea cealaltă şi iluminarea subită va fi întunecată de tristeţe: cum de am uitat? Nu-mi închipui să fie ceva mai greu de îndurat decît regretul de a fi pierdut singurul lucru pe care trebuia să-l păstrez. Parcă revăd scena scufundării mele în viaţă: mi-am strîns toate forţele minţii, mi-am încleştat fiinţa ca pe o dantură de fier spunîndu-mi: să nu uit! să nu uit! Şi totuşi, în momentul doi după scufundare, lucrul misterios mi-a alunecat printre degete, ochii mi s-au umplut de apa albastră a vieţii, am devenit un peşte-sabie în căutarea războiului.
Este doar o stare nelămurită cu gust amar, o fantasmă din registrul naivităţilor. Dar mult mai reală pe ecranul meu interior decît tonele de ştiri, impresii, idei, teorii, pe care le desfac şi le asamblez la loc în redacţia cotidianului la care lucrez. Aici timpul este introdus în fiecare dimineaţă într-o maşină de tocat, din care iese franjuri la sfîrşitul zilei. Este o viaţă palpitantă, cu accente euforice, în care nu ai timp de regrete, spaime, întrebări. Se trăieşte periculos, pe marginea deadline-urilor, cu sentimentul că taifunul crizei economice globale trece exact prin laptopul tău. A nu se înţelege că sînt victima inocentă a unui bombardament ostil. Nu, ştirile nu vin singure peste mine, le caut, le întîmpin cu braţele deschise, le sortez, le analizez: cum stăm cu deficitul bugetar, la cît au ajuns cheltuielile statului cu personalul, ce a mai spus ministrul x despre declaraţiile lui y. Sînt plin de vervă în mijlocul evenimentelor, nu mă gîndesc la sens şi non-sens, la ce-i al meu şi ce-i străin. Şlefuiesc cu migală bulgări de timp pe care alţii, la rîndul lor, îi rostogolesc mai departe. Spectacolul general se derulează tot mai rapid, doar că nu-l mai priveşte nimeni. O singură dumnezeiască zi, care ar putea fi ultima de fiecare dată, îmi este fragmentată în mii de subiecte foarte diferite unele de altele, toate la egală distanţă de mine. Sînt centrul colorat al unui balon de săpun.
Dar mă trezesc din doi în doi ani, poate chiar mai des pe măsură ce îmbătrînesc, cu un presentiment acut al regretului. Cu gustul de zaţ al timpului irosit. Mă răscoleşte atunci (acum) tristeţea unei ne-înţelegeri fundamentale. Cum de-am putut să trăiesc pînă azi cu certitudinea că susul e jos, că viaţa este toată a mea, că am timp pentru orice? Mă revolt împotriva mea că nu am curajul să ies din tic-tacul drăcesc, inventat de tribul occidental care a perfecţionat arta uciderii timpului. Am senzaţia că am devenit cu toţii oameni-seră, în care interiorul se coace contra-timp, în mare viteză, dictat de o comandă anonimă. Sîntem deştepţi înainte de vreme, ne maturizăm în toate direcţiile, avem idei bine formate despre orice. Producem din ce în ce mai multe lucruri în termene tot mai strînse. Sîntem fructele mari şi arătoase, dar fără gust, din agricultura modernă, în care natura este somată să producă cu un sezon mai devreme. Nu ne mai dăm seama că am ajuns să trăim cu pedala pe acceleraţie chiar şi cînd nu facem nimic.
Îmi spun atunci (acum), în clipa fantasmatică şi amară: opreşte-te, respiră, demisionează din acest joc absurd. Nu vei putea niciodată recupa amintirea lucrului pierdut, dacă nu faci un pas lateral de pe autostrada nimicului şi nu alegi o potecă lăturalnică, umbroasă, liniştită. Caută „calea lentă“, departe de seră, indiferent de costuri! Să nu fiu înţeles greşit: calea lentă nu înseamnă lene, linişte, inactivitate. Nici mînăstirism. Ci reglarea mersului la ritmul respiraţiei proprii. Înseamnă să asculţi mai atent lucrurile din jur şi oamenii apropiaţi, să dai mai încet sonorul la zgomotul de fond al televiziunii globale. Să nu mai accepţi creşterea contra-naturii, la o turaţie impusă de alţii, victime şi ei într-un spectacol halucinant pe care nu-l controlează nimeni. Indiferent că trăieşti lento sau allegro, după cum îţi dictează ritmul propriu, este vorba de un singur lucru: să-ţi acorzi răbdarea de a cîntări clipele, zilele, anii, dealurile şi munţii pe care îi parcurgi. La fel cum gunoierul dintr-o povestire de Paustovski cerne praful atelierelor de bijuterie pentru a putea dărui, după zece ani, un minunat trandafir de aur persoanei dragi. Dar cum poţi să culegi praful aurit al clipelor cînd te învîrţi în tiribomba vieţii contemporane? Este o chestiune de mare curaj să dejoci fastul şi tehnologia imaginate perfect pentru a nu ne mai gîndi la noi înşine.
Sîntem în situaţia acelui rege hindus dintr-o povestire dragă lui Heinrich Zimmer căruia un cerşetor îi aduce zi de zi un dar ciudat, vreme de mai mulţi ani. Un măr obişnuit pe care regele nu-l ia în seamă, ci îl aruncă într-o cameră întunecată, ca să descopere abia la final că primise un munte de diamante fără preţ, ascunse în interiorul fructelor acum putrezite. „Nu stă oare şi viaţa însăşi în faţa noastră ca un cerşetor în haine de rînd, neanunţată şi neprezentată, neexigentă şi neostentativă, vizitîndu-ne cu darurile ei zi de zi?“ „Şi oare nu omitem şi noi să-i deschidem darurile obişnuite, fructele obişnuite, din pomul ei obişnuit?“ – se întreabă Zimmer."
joi, 27 august 2009
Libertate frateeeeee!
Zilele astea m-am simţit ca atunci când aveam 16 ani.
De când nu mai lucrez simt că trăiesc. De fapt de când nu mai depind de un şef care să mă...frece la cap, că de lucrat se pare că lucrez...
Am chef să zac, alung orice grijă din mintea mea, fac orice altceva în afară de ce trebuie făcut, mă culc târziu şi mă trezesc şi mai târziu şi am un chef nebun să mă îndrăgostesc şi să merg la mare.
Ce frumos! :)
De când nu mai lucrez simt că trăiesc. De fapt de când nu mai depind de un şef care să mă...frece la cap, că de lucrat se pare că lucrez...
Am chef să zac, alung orice grijă din mintea mea, fac orice altceva în afară de ce trebuie făcut, mă culc târziu şi mă trezesc şi mai târziu şi am un chef nebun să mă îndrăgostesc şi să merg la mare.
Ce frumos! :)
luni, 24 august 2009
Replici de agatat femei!
Sau mai degrabă puştoaice. Dar cred că nici pe ele ţinând cont că, în ziua de azi la 13 ani ştiu cam orice.
Se făcea că eram în El Grande Comandante şi mă bucuram de starea de uitare pe care mi-a indus-o acea minunată tequila combinată cu sare şi multă lămâie. Apoi, urechile mele care urlau din cauza muzicii şi a ritmului, au auzit o conversaţie interesantă. (se pare că aud foarte bine atunci când beau).
O amică de-a mea a avut plăcerea de a fi agătată de un mic amator. Conversaţia a fost ceva de genul:
"El: Buna! Pot să îţi adresez câteva întrebări?
Ea: Spune!
El: Ce faci?
Ea: Poftim?
El: Ce faci?
Ea: Pai...nu se vede? Dansez!
El: A!
(pauză)
El: Pot să îţi mai adresez câteva întrebări?
Ea: Daca ţii neapărat...
El: Ce faci?"
Aici s-a întrerupt firul. Fata nu a mai suportat şi l-a invitat să plece.
Pe el şi pe încă unul care s-a chinuit vreo 15 minute să ghicească în ce liceu a fost.
Dragii mei aspiranţi la o femeie. Băgaţi-vă minţile-n cap şi maturizaţi-vă. Nu aşa se agaţă o femeie. Nu o să vă dau eu sfaturi cum să o faceţi dar cu siguranţă nu aşa.
În cel mai rău caz căutaţi pe google. Cu siguranţă veţi găsi o groază de informaţii. (Există şi un manual care pe mine m-a amuzat cumplit http://juan.ro/manualul-seductie/?gclid=CLGD2uS1vJwCFcyT3wodYGpenA )
Succes!
Se făcea că eram în El Grande Comandante şi mă bucuram de starea de uitare pe care mi-a indus-o acea minunată tequila combinată cu sare şi multă lămâie. Apoi, urechile mele care urlau din cauza muzicii şi a ritmului, au auzit o conversaţie interesantă. (se pare că aud foarte bine atunci când beau).
O amică de-a mea a avut plăcerea de a fi agătată de un mic amator. Conversaţia a fost ceva de genul:
"El: Buna! Pot să îţi adresez câteva întrebări?
Ea: Spune!
El: Ce faci?
Ea: Poftim?
El: Ce faci?
Ea: Pai...nu se vede? Dansez!
El: A!
(pauză)
El: Pot să îţi mai adresez câteva întrebări?
Ea: Daca ţii neapărat...
El: Ce faci?"
Aici s-a întrerupt firul. Fata nu a mai suportat şi l-a invitat să plece.
Pe el şi pe încă unul care s-a chinuit vreo 15 minute să ghicească în ce liceu a fost.
Dragii mei aspiranţi la o femeie. Băgaţi-vă minţile-n cap şi maturizaţi-vă. Nu aşa se agaţă o femeie. Nu o să vă dau eu sfaturi cum să o faceţi dar cu siguranţă nu aşa.
În cel mai rău caz căutaţi pe google. Cu siguranţă veţi găsi o groază de informaţii. (Există şi un manual care pe mine m-a amuzat cumplit http://juan.ro/manualul-seductie/?gclid=CLGD2uS1vJwCFcyT3wodYGpenA )
Succes!
vineri, 21 august 2009
Go west, young man!
"When you get those rare moments of clarity, those flashes when the universe makes sense, you try desperately to hold on to them. They are the life boats for the darker times, when the vastness of it all, the incomprehensible nature of life is completely illusive. So the question becomes, or should have been all a long... What would you do if you knew you only had one day, or one week, or one month to live. What life boat would you grab on to? What secret would you tell? What band would you see? What person would you declare your love to? What wish would you fulfill? What exotic locale would you fly to for coffee? What book would you write?"
Eu stiu ce as face...
Eu stiu ce as face...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
